Povești, stele și rugăciuni

În taberele pentru copii și adolescenți în care am fost, ultima activitate a zilei era întotdeauna rugăciunea comună de seară. Și, ca orice activitate pe care o făceam împreună, venea cu câteva  provocări: 

     1. Să-i strângi pe toți împreună

Prima provocare era sa ne asigurăm că avem toți „oamenii” acolo. Fără să-i obligăm sau să-i aducem cu forța. Asta nu era foarte greu; seara o petreceam cu jocuri, la care majoritatea copiilor participau cu bucurie. Aveam o regulă pe care o  repetam mereu:„În această tabără facem totul împreună: ne distrăm împreună, ne plimbăm împreună, mâncăm împreună, avem discuții împreună și ne și rugăm împreună.” 

Trebuia să fim tari pe poziții și buni negociatori, în același timp. Copiii își făceau calculele, ce câștigă (activitățile placute) și ce pierd (momentele la care n-ar fi participat spontan). Per total, le convenea înțelegerea.

     2. Să creezi o atmosferă propice

A doua provocare era să trecem de la agitația jocurilor la liniștea în care puteam începe rugăciunea. De multe ori, jocurile se terminau în haos: unii erau aproape isterici de bucurie deoarece câștigaseră, alții erau supărați sau chiar furioși pentru că pierduseră, simțindu-se înșelați de ceilalți, de arbitrii sau de soartă. 

Era greu să trecem de la strigăte și lacrimi, la un minim de calm interior necesar rugăciunii. Era nevoie așadar de o tranziție: un cântec lent, un joc în tăcere (există și din acestea) sau un moment în care priveam stelele și învățam să reperăm constelațiile principale. 

Într-un an,  am descoperit binefacerile poveștilor. După jocuri, ne așezam pe jos într-o șură, în fân, și, înconjurați de mirosul de iarbă uscată, ascultam o poveste, citită la lumina lanternei. Efectul era garantat și liniștea punea curând stăpânire asupra grupului nostru.

     3. Să conduci la comuniunea cu Dumnezeu

A treia și cea mai mare provocare era rugăciunea însăși, mai precis trecerea de la niște cuvinte rostite, la un moment de comuniune cu Dumnezeu. Acesta era scopul nostru pentru fiecare participant la tabără,  mic sau mare. 

Știam că acest lucru era imposibil de controlat – depindea doar de Dumnezeu., Din același motiv însă era și foarte simplu de trăit: cum nu depindea de noi, nu avea rost sa ne facem griji inutile.  Mă concentram atunci pe rugăciunea mea personală și căutam pentru mine acel moment de comuniune cu Domnul. 

Aveam încredere că El va da fiecăruia exact ce are nevoie în acel moment: unul să stea fără să fie prezent, altul să se uite la lună, altul să șușotească, iar altul să simtă că trăiește un moment deosebit. 

Pe când lina tăcere stăpânea peste toate şi noaptea cu repedea ei curgere ajunsese la calea jumătate, Cuvântul Tău cel atotputernic a purces din înaltul cerului… (Înț. 18,14)

Adăugam câteva cuvinte despre ziua care se încheia, aminteam că Dumnezeu e mereu prezent cu noi, în sufletul nostru  și mulțumeam că toți din grup erau sănătoși și întregi. Ne aminteam de cei dragi și de cei în nevoie. La final, recitam un Tatăl Nostru și un Bucură-te Marie. Cel mai important: nu vorbeam mai mult decât era necesar. 

Astfel, timp de o săptămână, ne rugam împreună în fiecare seară, cu ritualul nostru în parte fix, în parte schimbător. 

După rugăciune păstram o atmosferă cât mai liniștită, sau cel puțin asta încercam în fiecare seara… Într-una dintre tabere, am descoperit că mai exista o altă activitate ce avea loc seara, după rugăciune. Pe cont propriu, copiii organizau „cina cea de taină”, o masă secretă la care se furișau în fiecare noapte. Peste zi strângeau resturile de la prânz și cină, le păstrau ascunse, iar după ce se dădea stingerea se adunau într-o cameră pentru a lua această ultimă masă și pentru a vorbi de-ale lor… 

La sfârșitul taberei, copiii reveneau în familiile lor, unde rugăciunea avea alte provocări. Am participat și eu la câteva rugăciuni de seară în familii și pot să spun că o parte din „ingredientele” menționate mai sus pot fi folosite și acasă. Stabilirea unei conexiuni, poveștile și câteva cuvinte simple, o rugăciune citită, un gest de binecuvântare, lăsat loc pentru surprize – sunt niște pași pe care îi puteți replica în familia voastră.  

Și totul cu un singur scop: să creăm acel moment de tăcere, în care Dumnezeu, uneori, atinge sufletul.