Prima întârziere și ultimul termen

Aveam vreo opt-nouă ani și eram într-o vacanță de vară, la bunica mea din Transilvania. Neavând concediu, părinții veneau să stea cu noi doar sâmbăta și duminica, un timp care nouă, celor mici, ni se părea nedrept de scurt. Astfel că fiecare despărțire se lăsa cu lacrimi și îmbrățisări, cum se întâmplă. 

Într-o astfel de zi stăteam în fața curții și priveam cum mașina care îi ducea pe părinți la gară, dispărea din ochii noștri pe drumul prăfuit. Apoi bunica s-a întors la treburile ei în casă, iar eu – neavând treburi – am mai rămas câteva minute acolo, pe drum, așteptând să se întâmple vreo minune a lumii sau ceva…

Ceva într-adevăr a urcat în mine și am început să fug după mașină, ca să ajung la gară înainte să plece trenul și să mai stau câteva clipe cu ei. Până la gară erau 5 kilometri pe drumul național, așa că acesta a fost și primul jogging serios. Țin minte ultima linie dreaptă – cam un kilometru și jumătate pe șosea, în bătaia soarelui – ce lungă părea. Apoi am ajuns în gara pustie, în care nu mai era nimeni, nici tren, nici părinți… 

Nu mai știu cum a fost întoarcerea, doar că eram trist. Pe vremea aceea încă nu învățasem să înjur, și nici să fiu supărat pe viață. Doar pe trenul acela care plecase plecase prea repede cu părinții mei eram supărat. Și eram puțin îngrijorat de ce o să-mi zică bunica acasă. De fapt, bunica nu mi-a spus nimic, deoarece era obișnuită să ne lase foarte liberi în jurul casei și nu se alarmase. Părinții n-au știut nici ei de escapada mea pe urmele lor.

Aceasta a fost prima mea întârziere sau mai bine zis prima dată când am ajuns prea târziu undeva. Nu îmi atinsesem scopul, dar cu timpul am început să văd și părți pozitive în toată această întâmplare, în această mică răzvrătire împotriva destinului, sancționată implacabil de acesta, în faptul că încercasem ceva, în loc să stau resemnat acasă. Nu a fost nimic religios atunci, nu m-am rugat lui Dumnezeu să întârzie CFR-ul sau să ajung la timp în gară.

Dar mi-am amintit de această întâmplare citind parabola lucrătorilor de la ultima oră. E acea poveste a lui Isus cu o vie, al cărei stăpân angajează oameni să o lucreze contra-cost. Seara, când vine momentul plății, spre surpriza tuturor, cei care începuseră să lucreze spre sfârșitul zilei sunt plătiți la fel de bine ca cei care lucraseră începând de dimineață. Vedem aici că Dumnezeu nu răsplătește omul în funcție de cât a lucrat, ci îi răsplătește pe toți cei care au început la un moment dat să lucreze pentru El, fie și în al unsprezecelea ceas. Ca și cum pentru Dumnezeu e mai important începutul decât rezultatul de la sfârșit, ca și cum e important doar să începi să faci ceva pentru El, atunci când ai putea să nu faci nimic.

* * *

În timp ce scriu acest text, o bunică, mama unui prieten, își trăiește ultimele zile din viață, înconjurată de copii, de nepoți și de câțiva apropiați, care o veghează împreună. La cei 94 de ani ai ei, întinsă în pat, în casa în care a trăit o viață, fiecare respirație și fiecare atingere ușoară cu mâna îți vorbesc despre bătrânețe, despre această ultimă perioadă a vieții pe care Dumnezeu a vrut-o pentru noi, atunci când, cum spune Ecleziastul,

se îndoaie cei tari și se opresc cei ce macină,

se întunecă [ochii] ce se uită pe ferestre

și se închid cele două uşi care dau în stradă. […]

Atunci când te scoli la ciripitul păsării, 

dar glasul tuturor cântăreţelor se aude înăbuşit.

Atunci te temi de înălţimi şi te sperii pe drum,

atunci când lăcusta se târăşte şi pofta trece,

căci fiecare merge spre casa cea veşnică…

Într-o viață plină de termene pe care le primim din toate părțile, avem unul și de la Dumnezeu. De fapt, e singurul pe care ni-l dă El. Nici data acestui ultim deadline Dumnezeu nu vrea să o știm, pentru că ne vrea liberi de termene și presiuni.

* * *

Tema acestei luni – Întârzieri și deadline-uri – e foarte aproape de titlul revistei: Cu timp și fără timp. Dacă sfântul Paul se referea la vestirea evangheliei, am putea spune că aceeași contradicție a timpului ne cuprinde întreaga viață.

Avem tot timpul pentru că ceva din noi este dincolo de timp, pentru că Dumnezeu și-a deschis tezaurul veșniciei și ne-a dăruit timp. Este un timp pentru toate, ne spune același Ecleziast. De aceea, dacă ajungi să-ți trăiești viața doar dintr-un deadline într-altul, într-o fugă continuă și un stres permanent, e bine (și devine creștinește) uneori să nu mai alergăm după autobuz, să lungim un drum prin parc sau o discuție cu un prieten, să dăm timp unui copil sau să nu ne mai gândim ce-o să se întâmple dacă nu ne încadrăm în termenele stabilite.

Și suntem fără timp, pentru că fiecare clipă ar putea fi ocazia unei fapte bune, a unei întâlniri, a unei creșteri în umanitate, iar față de asta noi suntem de cele mai multe ori în întârziere. Timpul pe care ni-l dă Dumnezeu este cu adevărat la dispoziția noastră. Îl putem grăbi și îl putem pierde. Putem face multe, dacă vrem multe. Sau putem să nu facem mare lucru, dacă nu vrem. Nimic nu e scris dinainte în agendele noastre.