
Răbdare și nerăbdări
Când am meditat prima dată parabola servitorului neîndurător (pe care o relatează numai evanghelistul Matei – Mt 18,23-35), mi-a atras atenția verbul cu care servitorul i se adresează stăpânului: „ai răbdare cu mine” (18,26). Adică, stai puțin. Ia-mă încet. Nu mă strânge cu ușa.
Și am simțit că răbdarea despre care ne vorbește această parabolă nu este altceva decât o altă fațetă a milostivirii lui Dumnezeu. Cum e răbdarea lui Dumnezeu? Fermă, neclintită, fidelă, puternică, smerită. Acordată fără ezitare. Fără rezerve. Fără rest. Aducătoare de pace, de tihnă, de odihnă.
El are mereu răbdare cu mine. Dar eu? Eu am răbdare cu El? Sau bat din picior precum un plod răzgâiat când El nu-mi dă, nu-mi face, nu-mi ia tot ce vreau eu să-mi dea, să-mi facă, să-mi ia? Ori când viteza cu care-mi face pe plac nu corespunde cu graba nerăbdării mele. Ori când darul nu e fix cel pe care l-am cerut. Ce produce nerăbdarea mea cu Dumnezeu? Frustrare, răceală, distanță. Și o spirală a nerăbdării care se proiectează în maniera mea de a relaționa cu realitatea înconjurătoare. Cu mine și cu ceilalți. Un tăvălug distructiv al nerăbdării care se alimentează din monstrul cu zece capete al orgoliului și narcisismului meu.
Când nu am răbdare cu Dumnezeu, nu pot să am răbdare cu mine. Nu pot să mă iert, dacă nu mă las iertat de Cristos. Nu pot să-mi arăt îngăduință autentică. Am mereu ceva să-mi reproșez în rănile trecutului (pe care le tot actualizez, spre ruina vieții mele interioare) și am mereu frici pe care le proiectez în viitor (a cărui incertitudine, care nu poate fi domesticită de meșteșugul meu de a planifica lucrurile, mă terifiază). Când nu am răbdare cu mine din cauză că nu am răbdare cu Dumnezeu, nu pot să trăiesc în prezent. Nu pot să mă fac prezent Prezenței Sale, de aceea, nici prezența mea în viața mea nu e decât abstracțiune. Ce produce nerăbdarea mea cu mine? Anxietate, dezolare, neputință.
Când nu am răbdare cu Dumnezeu și nici cu mine, nu am cum să am răbdare cu alții. Mă compar tot timpul cu ei, îi judec, îi cântăresc. Fac calcule în privința benefiicilor pe care o relație sau alta mi le poate aduce. Nu trăiesc într-o logică a iubirii, a milostivirii, a gratuității, ci a profitului, a nerăbdării, a interesului. Simt nevoia să-i rănesc pe cei care mă rănesc. Simt nevoia de protagonism, de a-l desființa pe celălalt cu dreptatea, competența și perfecționismul meu, toate ireproșabile. Ce produce nerăbdarea mea cu alții? Alienare, angoasă, izolare.
Răbdarea este un chip al milostivirii. Pe care Dumnezeu mi-l arată clipă de clipă. Cum îl arăt și eu, mai departe, mie însumi și altora, e, finalmente, o alegere între cele două posibile variante de răspuns: înclin, lăuntric, balanța spre Răbdarea Lui sau spre nerăbdările mele?