
Radiografia speranței
Un an pastoral dedicat virtuții creștine, a speranței, reprezintă o invitație puternică de a redescoperi importanța acesteia pentru viața noastră. Din capul locului trebuie să recunoaștem că acest exercițiu este foarte binevenit, deoarece nu știm prea bine cum să înțelegem speranța și cu greu deslușim existența ei lucrătoare în sufletele noastre. De altfel, Papa Francisc sublinia într-o omilie că nu este ușor să înțelegem speranța. Dacă vorbim de credință, ne referim la „credința în Dumnezeu care ne-a creat, în Isus care ne-a mântuit, a recita Crezul și a cunoaște lucrurile concrete despre credință”. Dacă vorbim de caritate, ne referim la „a face binele față de aproapele, de ceilalți, multe fapte de caritate care se fac pentru celălalt”. Dar dacă vorbim despre speranță, ne e mai greu să o definim. Ea este „cea mai smerită dintre virtuți”, una pe care „numai cei săraci o pot avea”. Cu alte cuvinte, dacă vrem să facem loc speranței în viața noastră, trebuie să începem cu smerenia, care ne ajută să ne golim de autosuficiența egoistă și să facem loc lucrării Spiritului Sfânt. Pentru a avea o bază despre semnificația speranței, este potrivit să facem apel la definiția lămuritoare pe care ne-o oferă Catehismul Bisericii Catolice: „Speranța este virtutea teologală prin care dorim drept fericire a noastră Împărăția cerurilor și viața veșnică, punându-ne încrederea în făgăduințele lui Cristos” (nr. 1817).
Primul element al definiției este „virtute teologală”, adică nu o sforțare, ci o forță care ne unește direct cu Dumnezeu, El însuși fiind cel care a pus-o în inima noastră, încă din momentul Botezului. E darul lui Dumnezeu și nu vreo achiziție obținută prin strădaniile noastre. Acesta ne face capabili să participăm la însăși viața lui Dumnezeu.
Al doilea element al definiției este: „dorim drept fericire a noastră Împărăția cerurilor și viața veșnică”. Scopul existenței noastre pe acest pământ este să dobândim Împărăția cerească și viața veșnică, adică să-L avem mereu pe Cristos și cuvântul Său în gândul, simțirea și faptele noastre. Dintre multele feluri de fericire care ar putea să ne atragă, speranța ne oferă lumina și forța de a o alege pe cea autentică: unirea cu Dumnezeu. Aici este partea care – pentru omul zilelor noastre, chiar și pentru cel creștin – pare anacronică, pentru că ne imaginăm altfel fericirea. Impregnați de mentalitatea mundană omniprezentă, fericirea se reduce la ceea ce reușim să cumpărăm și să vindem, la ceea ce stăpânim, conform ideilor pe care le implementează zi de zi publicitatea în mintea și sensibilitatea noastră. E interesant în acest context să observăm că fericirea propusă astfel este mereu una ce „urmează să apară”: modelul nou de smartphone sau de mașină, colecția nouă de îmbrăcăminte, jobul mult visat, funcția promisă, etc. Ieșirea din această mentalitate ne-o asigură însăși experiența de viață: după ce ai dobândit ceea ce ți-ai dorit, în loc să fii fericit, te regăsești dornic să dobândești o altă fericire ce urmează și ea să apară … și tot așa, la nesfârșit.
Cel de-al treilea element al definiției este: „încrederea în făgăduința lui Cristos”. Forța speranței nu se bazează pe nimic altceva decât pe Cristos. Nici pe conjuncturi, nici pe oameni, nici pe puteri politice, economice, informaționale …, ci doar pe Cristos, care din dragoste și-a dat viața pentru noi. Să ne încredem mereu în Cristos, căci ne asigură că va fi cu noi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor (cf. Matei 28,20).
Să presupunem că am înțeles foarte bine această definiție a speranței, dar, în planul concret al vieții descoperim că nu știm cum putem să o aplicăm. De multe ori trăim situații atât de complicate, încât nu ne mai găsim parcă punctele de sprijin în credință și, în loc de speranță, se instalează insidios descurajarea și deznădejdea. În astfel de situații, cu ce ne ajută că am reușit să aprofundăm rațional sensul virtuții speranței? Cel mai simplu răspuns poate fi că speranța ne amintește de convingerea creștină că în tot ceea ce ni se întâmplă există un sens, un scop. Dumnezeu nu-și bate joc de noi și, dacă El permite anumite încercări, este pentru că ne iubește și are o pedagogie divină, în care dorește să ne integreze și pe noi, spre a ajunge la adevărata fericire și împlinire: viața veșnică.
Este, așadar, important să activăm în noi puterea speranței pentru a reuși să mergem prin mijlocul furtunilor existențiale, încrezându-ne în prezența lui Cristos, chiar și când El pare mai degrabă absent, ca atunci când ucenicii stăteau în barca bătută noaptea de vânturile și valurile înspăimântătoare ale Mării Galileii (cf. Matei 14,22-36). În zori, după o noapte întreagă de spaime și oboseli, Cristos va veni cu siguranță în barca vieții noastre pentru a le potoli pe toate și pentru a ne învăța cum să pășim, precum Petru, peste zbuciumul valurilor de necazuri și încercări, cu o singură condiție: să ne încredem în El. La fundamentul activării speranței în viața noastră se află credința, care în mod concret înseamnă să ne știm iubiți de Dumnezeu, să ne știm îmbrățișați de El. În felul acesta ne vom regăsi liniștea și pacea inimii, chiar dacă furtunile nu ne vor ocoli, asemeni pruncului înțărcat dormind în brațele maicii sale (cf. Psalmul 131/130).