Reînviem în fiecare dimineaţă

Subtitlu articol

Când vine primăvara trebuie să reînvie totul, nu numai natura ci şi sufletul nostru, căci altfel ar rămâne fără rost frumuseţile din grădini, de pe câmpii şi din păduri. De ce vin rândunelele, nu ca să reînvie sentimentele bune, dacă cumva ele sunt lâncezite? La ce bun vin cântăreţele în frunte cu privighetoarea, dacă nu să ne trezească din sgomotul urât al slăbiciunilor din noi? Ce-ai putea altceva crede despre soare, ce zâmbeşte cu căldură, dacă nu acelaşi lucru? Şi toate celelalte, în acelaş chip sunt factorii reînvierii. Atunci reînvie-ţi peniţa, scumpa mea, priveşte-ţi şi sufletul, şi inima, cu amintirile şi iubirile lor, şi nu lăsa puţinul timp, pe care îl avem în bune împrejurări, să treacă fără fructul acesta, de a scrie, de-a răscoli huceagurile pline de verdeaţă şi de mireasmă pe care primăvara le-aduce în om, deodată cu zilele frumoase şi nopţile senine.

Câtă bucurie simt când prind încă dimineaţa, pe la ora cinci; întunericul ce fuge speriat de trădarea stelelor ce-au dispărut, când încă norii de ceaţă, ce în timpul nopţii au acoperit bătrâna şi tăcuta Romă, înăbuşe îndesându-se înspre apus, când prind într-un cuvânt întreg delirul nopţii şi naşterea zilei prin copilul rumen al zorilor; câtă fericire! Îmi vine să sărut lumina fiecărei zile nouă, căci cu ele vin atâtea flori în mine: flori pe care le-am lăsat acasă, flori pe care le-am cules şi le culeg aici – căci vreau să fac un buchet pe care să-l închin lui Isus. Reînviem în fiecare dimineaţă, căci în fiecare dimineață devenim tabernacolul în care intră Împăratul măririi. Să lăudăm pe Dumnezeu din zori şi până’n amurg, să-i cântăm laudă zi şi noapte!

Ziua e binişor înaintată când ieşim din capela noastră drăguţă. Odaia de studiu e năpădită de lumină vie, pereţii râd, perdelele trase în laturi tac de spaima aerului ce inundă prin ferestrele larg deschise; arborii şi florile din grădină îşi trimit în sala noastră primele răsuflări de după somn. Mă aşez repede la măsuţa mea de lucru şi încerc să sug viaţă din cele trei sferturi de oră de silenţiu. Privesc des pe fereastră; îmi place să văd cerul senin şi ochiul splendid al zilei strălucind, îmi place ciripitul ascuţit şi tăiat al rândunelelor, îmi place zborul repede al lor, îmi place stolul vioi şi fugar al acestor oaspeţi pentru zile calde… Privesc aşa, atât de frumos, atât de bine; aud apoi după un timp sunetul clopotelor din biserica sf. Carol Boromeul, vocea aprinsă a lor se amestecă cu cântecul zecilor de păsări ca să nască armonia aceea pe care n’o poate naşte decât acela ce iubeşte dimineţile de primăvară în Roma. E cea mai curată cea mai dulce, cea mai blândă dintre dimineţi; te desface de dureri şi te leagă de amintiri; atmosfera unei astfel de dimineţi e un har pe care Creatorul l-a lăsat în grija naturii ca să răsplătească cu el pe oameni…… Începe după un timp năduful zilelor cu soare italian, dimineţile trec, trec aşa şi zilele, nopţile… lunile, şi oare şi anii?

(fragment dintr-o scrisoare către sora lui, Simina, iunie 1926)

Copyright © | All rights reserved | Powered by wplancer.ro