
Revista nr. 16/2025: Eşec uman şi speranță creştină
Sunt în viață eşecuri obiective, pierzi examenul sau job-ul sau un proiect frumos. Trebuie să treacă timp ca să începi să vezi că era un pas doar pe un drum mai lung, care avea şi perspectivă, şi destinație. Sunt apoi şi eşecuri interioare: avem impresia că am risipit o şansă, o perioadă de timp, că ne-am ratat dintr-un anumit punct de vedere.
Dar Monseniorul Ghika spunea: „Dacă cineva crede că viața lui e terminată, înseamnă că nu a început-o încă”. Asta ar însemna că, pentru un creştin, nimic nu se termină, totul doar începe şi apoi creşte.
Cum integrăm atunci aceste eşecuri? Ce soluții sau perspective creştine avem?
Sunt soluții de integrare, de remediere. Am putea spune că vrem să peticim pentru a merge mai departe, a trece peste eşec. Dar nu cumva lumea întreagă stă sub semnul eşecului, al păcatului originar care a rupt complet bunul mers al relației cu Dumnezeu şi a adus toate suferințele în viața omului? Atunci, toate eşecurile sunt o reflectare a nevoii de Mântuire, care a stat aprinsă în sufletul omului mii de ani. Și, totodată, de la naşterea Mântuitorului, povestea s-a schimbat. Adevărata viață se citeşte în ochii Mântuitorului, care a venit tocmai pentru eşecuri, pentru păcate (în evreieşte, păcat înseamnă „ratarea direcției”, ratarea şansei). Eşecurile nu sunt o boală care trebuie tratată cu medicamente moderne, ca să uităm cât mai repede de ea. Sunt realitatea omului şi, de la ea, putem accede la o realitate mai mare, destinul oferit de Dumnezeu fiecărui om: „Fericită greşeală, care ne-a adus un asemenea Mântuitor”.
Poate că lucrurile cele mai fine, cele mai frumoase şi de neuitat în viață, le vedem după lacrimi, după ratări, după ce ne ridicăm de pe jos, găsind acea putere interioară a vieții cu Dumnezeu, care dinainte a ştiut toate şi a pregătit toate.
Căutăm în acest număr să revedem episoadele dureroase prin ochii Mântuitorului care a suferit, dar apoi a Înviat. Pentru că Iubirea lui Dumnezeu pentru noi nu moare, e mai puternică decât moartea.