Rugăciunea este preocuparea de a-l iubi pe Dumnezeu

Nu aș putea oferi o definiție strict teologică a rugăciunii, însă cred că oricând, rugăciunea poate fi considerată un act de fidelitate față de Dumnezeu.

Să nu uităm că pericolul rutinei este prezent în orice acțiune umană. Participarea la liturghia duminicală poate avea diverse motivații, de la bucuria sinceră a întâlnirii cu Cristos, la prezența strict convențională din fața altarului. Iar un rol fundamental în formarea atitudinii noastre față de Dumnezeu îl are educația „de impact”: exemplul dat de părinți / bunici / apropiații care ne-au atins prin mărturia lor. Dacă însă n-ai avut privilegiul unor astfel de momente, ce-ţi rămâne de făcut?

Până la un punct, poți merge pe calea rațională, folosind modelul bunului simț și al proporțiilor. Mântuirea primită în dar trebuie să genereze o uriașă mișcare sufletească de recunoștință, care ar putea fi materializată inclusiv în rugăciune, alături de forme precum caritatea, suferința asumată, abnegația în servirea aproapelui.

Totul se năruie însă, dacă nu este susținut de voința de a iubi. Nu ajungi prea departe dacă, în fiecare dimineață, nu ceri harul de a putea iubi pe cei de care vei fi răspunzător (includem și pe dușmani sau pe răufăcători). Sună ciudat, dar trebuie să ne rugăm pentru a cere puterea de a ne ruga. Sună impersonal, dar cred că logica nu este motorul potrivit atunci când înțelegi că pentru restul vieții, cel mai important este să te dăruiești.

Rugăciunea nu face casă bună cu viață calculată. Asta nu înseamnă că obișnuința rugăciunii nu constituie un ajutor necesar, până la un punct. Însă rugăciunea trebuie privită ca o alegere, ca o formă de viață, independentă de conjunctură. Ceea ce duce la adaptarea formei și a momentului în care-ți pleci fruntea, însă n-ar trebui să existe loc pentru pauze, nici mari, nici mici.

Rugăciunea cere să fie continuă. Cum altfel putem privi angajamentul de iubire reciprocă dintre soți, dacă nu ca fiind neîntrerupt? N-ai râde dacă ai fi întrebat dacă nu vrei ca măcar joia, între orele 10 și 12, să nu-ți iubești soțul / soția? Nu ți s-ar părea stranie o astfel de propunere? Tragedia este că „pauza de la iubire” se întâmplă fără ca noi să ne dăm seama. Și nu doar joia, între orele 10 și 12.

Rugăciunea este deci preocuparea de a-l iubi pe Dumnezeu. Nu vorbim aici de vocația formei de iubire (familie, preoție etc.), ci de aspectul comun: vreau să-l iubesc pe Dumnezeu. Și vreau să-i arăt asta. Nu este așadar suficient să justificăm lipsa unui timp dedicat exclusiv rugăciunii prin activismul datoriei stării. Cum nu este nici sănătos să ne prelungim șederea în rugăciune, motivând iubirea de Dumnezeu, în timp ce nevoile familiei noastre rămân neglijate.

Cel mai dificil însă este a sta față în față cu Dumnezeu, în rugăciune „directă”. Atunci apar toate urgențele din lume, sau atunci apar cele mai bune justificări pentru a nu oferi lui Dumnezeu câteva minute de suflet și minte liniștite. Ca semn de recunoștință, ori ca semn de întoarcere (păstrând proporțiile) a iubirii Sale totale.

Dacă vrem să fim siguri de calitatea rugăciunii noastre, să ne uităm – spre exemplu – la felul în care ne iubim soțul / soția: suntem gata să petrecem timp cu el / ea, nu doar lângă el / ea? Ascultându-l (o), încercând să-l (să o) înțelegem, oferindu-i timpul, și deci viața noastră?

Și vice versa.

Copyright © | All rights reserved | Powered by wplancer.ro