Sfântul Ioan al lui Dumnezeu, sau cum să refolosim durerea pentru Dumnezeu

Sărbătorit pe 8 martie în calendar, Sfântul Ioan al lui Dumnezeu a avut o viaţă la fel de tumultoasă ca a sfântului Ignaţiu, până la convertire. A fondat apoi un ordin religios ospitalier, prin care a devenit într-un fel fondatorul spitalului modern, alături de sfântul Vincenţiu de Paul, şi a fost numit în Biserică Patron al personalului angajat în spitale, al spitalelor şi al bolnavilor.

Portughez, născut în anul 1495, a trăit o viaţă aventuroasă, fiind rând pe rând cioban,  soldat, valet, cerşetor, zilier, infirmier, vânzător ambulat. În anul 1539 ascultă o predică a fericitului Ioan de Avila în oraşul Granada şi este complet transformat. Convertirea e atât de puternică încăt vinde totul, îşi aruncă hainele în noroi şi începe să alerge pe străzi strigând „Milostivire, Milostivire! Milă pentru păcatele mele”. Este considerat nebun şi internat. Tratat cu duritate, aşa cum se făcea în acea epocă, primeşte duşuri de apă îngheţată şi lovituri de bici. Dar curând va ajuta la îngrijirea bolnavilor din acel ospiciu, venind cu idei noi şi eficiente.

În acel loc de suferinţă se decide vocaţia lui, aceea de a se implica în ajutorul bolnavilor internaţi: paralitici, prostituate şi oameni ai străzii, şi mai ales bolnavii cu afecţiuni mentale. Foarte rapid Ioan al lui Dumnezeu va folosi experienţa din această internare, ca şi pe cea din toate mizeriile umane trăite sau întâlnite, pentru a fonda alături de primii cinci oameni care i s-au alăturat un ordin religios ospitalier, dedicat îngrijirii bolnavilor, celor părăsiţi şi marginalizaţi. Astăzi ordinul numără peste o mie de călugări activând în 53 de ţări, cu aproape 100 000 de colaboratori, şi peste un milion de persoane îngrijite pe an.

Din viaţa sa trăită atât de intens putem învăţa mai multe lucruri.

Mai întâi, observăm că Dumnezeu nu ne opreşte, nu ne taie calea, ne lasă să vagabondăm şi să experimentăm ani de zile, şi este destul de bun pentru a trage apoi din toate acestea un folos, dacă intenţia noastră profundă era bună şi era cu adevărat o căutare.

Apoi, la un moment dat în căutarea sa Ioan al lui Dumnezeu a întâlnit un copil (care de fapt era copilul Isus) care i-a spus „Granada va fi crucea ta”. Într-adevăr, a mers la Granada şi acolo a fondat ordinul său, iar însemnul acestui ordin va fi o granadă cu o cruce deasupra, granada fiind în tradiţia creştină un simbol al carităţii. Astfel, din viaţa sa vedem că Dumnezeu ne indică un loc anume, sau o familie anume, sau o parohie anume, unde nu va fi un paradis terestru, dar unde vom putea preschimba bunele şi relele în sensul fericirii noastre adevărate.

Suferinţa mai ales va putea să aibă un sens. Cristos a venit să repare totul, să mântuiască tot ce e în om. Și sunt două feluri de a urma acţiunea mântuitoare a lui Cristos. Mai întâi, a oferi suferinta pe care o ai, ca şi călugării şi călugăriţele, ca şi cei trei păstoraşi de la Fatima și ca toţi cei care oferă lui Dumnezeu cu o inimă împăcată durerea lor. Dar mai este o cale. Ceea ce ai suferit, ceea ce ai trăit dificil, este o poartă pentru a însoţi și chiar vindeca acel tip de suferinţe. A fost calea lui Ioan al lui Dumnezeu. A folosit toate peregrinările sale, toate mizeriile trăite sau văzute, pentru a deschide case şi spitale care au tratat lucrurile pe care le-a trăit în propria viaţă. Este deci un sfânt care ne poate ajuta să deschidem ochii asupra bogăţiei pe care o avem, anume suferinţele trăite, care sunt un paşaport pentru a găsi un sens lucrând alături de ceilalţi şi pentru ei.

Pentru că mai există întotdeauna o a treia cale, cea negativă: a ne închide în ceea ce suferim, a păstra pentru noi durerea, a încerca doar să ne salvăm viaţa. „Cel ce îşi va salva viaţa o va pierde”, spune Evanghelia.

Ioan al lui Dumnezeu s-a sfinţit prin ceilalţi. Ne poate ajuta să ne dăm seama cât de mult avem de oferit altora. De fapt multe din iniţiativele care strălucesc alături de noi, creştine sau nu, au pornit de la nişte oameni care au avut ochi să vadă ce le lipsea celor de lângă ei. Trăim, dar adesea nu vedem. Și nu vedem că putem ajuta, şi că timpul trece şi nu am „pierdut” timpul pentru Evanghelie, şi de aceea el este probabil pierdut pentru veşnicie.

În final, intensitatea şi chiar „extremismul” trăirii lui Ioan al lui Dumnezeu este un îndemn şi o consolare pentru noi, indiferent dacă suntem la fel de „extremişti” în suflet ca el sau indiferent ce tip de probleme ne frământă. Uneori credem că nimeni nu ne mai poate înţelege, nici dorinţele nesfârşite, nici frământările fără capăt. Ei bine, Dumnezeu înţelege întotdeauna. Dar El nu doar înţelege într-un mod teoretic, intelectual, ci poate să ne şi arate cum să canalizăm toată trăirea care aparent nu mai poate fi comunicată vreunui om. Nimic nu e pierdut pentru Dumnezeu, totul poate fi folosit, totul aşteaptă să fie folosit: este harul pe care îl putem cere de la Dumnezeu prin intermediul acestui apostol universal al carităţii.