Sfântul Pavel, psihologul bisericii

Există lucruri pe care trebuie să afli, atunci când devii creştin, şi le afli din Evanghelii, din tradiţie, din Catehism. Dar apoi toate aceste lucruri trebuie trăite. Şi oricine ai fi sau oriunde ai trăi, nu e uşor să începi şi mai ales să continui cu fidelitate o viaţă creştină. Monseniorul Ghika spunea: „concilierea vieţii de pe pământ cu viaţa supranaturală (…) este, în fond, problema vieţii spirituale.” Durează o viaţă să reuşeşti să trăieşti nu ca un înger, dar nici ca o brută. Să aduci cerul pe pământ, să ridici măcar un pic pământul spre cer.

Această conciliere este în multe din momentele ei o luptă. O luptă între dorinţe, putinţe, neputinţe. Şi, în timp, mi se pare tot mai clar că citind Apostolul Neamurilor, pe Sfântul Pavel, ei bine învăţăm, acceptăm, în mintea noastră şi pe pielea noastră, că există această luptă permanentă. Era şi absurd să nu existe o luptă, iar viaţă creştină să fie o meditaţie plăcută pe canapea. Lumea nu ar fi avut o istorie foarte lungă, pe o canapea. Dar iată că istoria oamenilor e mai mult de atât.

Nu este o luptă doar de voinţă, cum e acel efort al şcolarului care se luptă să mai stea cu ochii în carte şi să nu fugă la joacă. E mai mult, e un efort constant de a intra într-o realitate care ne depăseşte. Şi ştiu foarte bine că ceea ce spune Sfântul Pavel în scrisorile lui nu este psihologie, ci un fel de teologie mistică- spirituală. Ştiu apoi că desigur creştinismul nu se defineşte ca o psihologie ci ca ceva mult mai mult, ca viaţa harului în inima omului. Dar tocmai de aceea, pentru că e o luptă cu lucruri care ne depăşesc şi pentru că intră in viaţa noastră lucruri care ne depăşesc – ne depăşesc şi puterile şi planurile şi visele şi imaginaţia şi tot ce suntem ca oameni – ei bine există proiecţii în plan psihologic ale acestui drum de decolare „în sus”. Există un fel de tablou zilnic reluat, de a te repune în faţa acelei lumi mai mari, lumea lui Dumnezeu, care intră în lumea ta prin porţi mici, porţii, cuvinte şi versete citite, întâlniri, eforturi cerute, sărbători şi gesturi care altfel nu ar fi existat niciodată. Iar aici da, la Sfântul Pavel am găsit, zilnic, această luptă de conciliere şi reconciliere. Şi, citind zilnic, am început de la un moment dat încolo să accept această luptă.

Sfântul Pavel e minunat pentru că simţi, citindu-l, că viaţa creştină e o ruptură permanentă între cer şi pământ, între pasiuni şi aspiraţii, între renunţare şi plăceri. E cineva care îţi confirmă că aşa stau lucrurile, şi nu altfel. Nu vreau să insist foarte mult pe ideea de ruptură. Nu e vorba nici doar de marile suferinţe. Ci de toată ruptura zilnică prezentă în tot ce suntem. Îl simt prezent pe Apostolul Pavel când merg obosit spre slujba de duminică. Când ies de acolo şi mă doare inima că mă gândesc, după Ȋmpărtăşanie, doar la un singur lucru: mâncare. Somn, plimbare, plăcere. Nimic mai mult decât o broască, în fond. Când ştiu că ar trebui să spun o vorbă în plus bătrânei care mi se plânge, şi nu o fac. Deşi nimic nu mă impiedica să o fac! Toată această bucătărie interioară mereu în clocot care a dat istoria bisericii cu sfinţii şi operele ei mici şi mari, ei bine o simţim în orice clipă în care deschidem cărţile sfinte ale Apostolul Pavel. E ca un atelier de reparaţii, în care fiecare bucăţică din om trebuie scoasă din maşinărie, curăţată bine de impurităţi, pusă apoi la loc şi pusă în funcţiune, în trupul mistic al Bisericii.

Sfântul Pavel e de fapt un anti-psiholog, şi el ne oferă o anti-psihologie. Adică, merge dincolo de ceea ce omul poate şi doreşte, spre ceva mai mult. Dar, tabloul pe care il face este cumva la nivel psihologic. Sau ne atinge în mare măsură şi la nivel psihologic. Nu este acelaşi tip de scris şi de conţinut cum este Sfântul Ioan, de exemplu, care cu mult mai mult calm şi cu un scop mai degrabă contemplativ ne spune la ce să privim înspre ceruri şi cine este Dumnezeu în viaţa lui şi a noastră. Nu este la fel cu, să zicem, alţi părinţi ai bisericii, care explică pe îndelete ce e în sufletul omului, care e lista etapelor şi metamorfozelor omului încreştinat, etc. Pavel scrie cu mâna şi suferinţa lui viaţa însăşi a creştinului, pusă ca pe nişte vitralii sau pasteluri mici, nenumărate. Dacă alte Evanghelii sunt ca un film artistic, care curge oarecum liniar sau cu succesiune şi calm, ei bine orice pasaj din Sfântul Pavel e ca un videoclip recent, plin de tăieturi, de muzică, de sentimente şi lucruri care te ating. Vechiul Testament avea psalmii lui David care umplu fiecare zi a anului de strigătul spre Dumnezeu, Noul Testament are pasajele lui Pavel care fac asta.

Sfântul Pavel ne modelează psihologia. Rezultă o psihologie mereu pusă la încercare, dar care la fiecare efort are mereu bucuria ascunsă, unică şi de neînlocuit, că păşeşti întru adevăr pe această lume, că ştii unde mergi, şi că merită toate astea. Şi, pe măsură ce revii la Sfântul Pavel, ceva se trezeşte în tine. Ceva se naşte în tine. Omul nou. Ceva în tine se învaţă cu adevărul: există lumea supranaturală, există har, e greu dar nu imposibil să trăieşti mai sus de strada ta zilnică şi de ce se vede prin geam. Nu noi controlăm planul lui Dumnzeu care face şi desface vieţile, dar eşti creştin dacă accepţi şi urmăreşti conştient planul lui Dumnezeu în viaţa ta, oricât de greu ar fi acest lucru.

Copyright © | All rights reserved | Powered by wplancer.ro