Soluția “tâlharului celui bun”

Biserica îl sărbătoreste pe tâlharul cel bun în ziua Bunei Vestiri, 25 martie (deşi sunt şi alte zile de sărbătoare pentru el). Bunicul meu, preot greco-catolic hirotonit clandestin, spunea adesea la sfârşitul fiecărei liturghii o rugăciune la Sfântul Dismas. Biserica a lăsat pagini întregi despre importanța acestui sfânt, peste care poate trecem prea uşor gândind că s-a întâmplat să fie acolo, iar Cristos a fost bun cu el aşa cum a fost şi cu alții.

Scena e totuşi mai gravă. Mai întâi, putem vedea în cei doi tâlhari, de-a stânga şi de-a dreapta, imaginea Judecății Finale din Matei 25, atunci când Cristos îi pune pe unii în stânga şi pe alții în dreapta. pentru că unii au rezonat cu binele în viață, iar alții nu. Ceea ce ar însemna apoi că toți suntem într-un fel tâlhari şi condamnați la moarte. Suntem tâlhari în măsura în care folosim lucrurile acestei lumi uitând să mulțumim Creatorului şi nu le utilizăm pentru “mai mare Gloria sa”. Apoi, dacă au mai fost oameni care au suferit răstignirea, până la Cristos, numai El singur a putut, prin acea suferință, să deschidă porțile cerului şi să-l elibereze pe om de condamnarea la moarte pronunțată în Geneză împotriva fiecărui suflet.

Mai mult, în schimbarea din ultimul ceas a tâlharului celui bun putem vedea toate marile convertiri de ultimă clipă. Aşa este povestea semnului pe care sfânta Tereza din Lisieux l-a cerut la începutul drumului său spiritual, anume ca un mare criminal să se schimbe în ultima clipă. Pranzini a refuzat chiar şi spovada preotului, urcând spre ghilotină, dar în ultima secundă s-a năpustit spre preot, i-a luat crucea de la piept, a sărutat de trei ori rănile lui Cristos, iar apoi a mers la moarte. Pentru Tereza a fost semnul că Dumnezeu acceptă ofranda vieții ei pentru convertirea păcătoşilor.

Tâlharul cel bun ne arată că Dumnezeu nu lucrează în timp şi spațiu, ci în inimă. O spune de nenumărate ori în Biblie, în alegerea lui David de exemplu (Dumnezeu se uită la inimă, nu la chip), iar istoria unei inimi iese complet din orice statistică. Avem oricând şanse de mântuire, mai precis şansele de a fi mântuiți sunt statistic relevante în orice clipă, indiferent ce statistici omeneşti am imprima noi pe hârtiile părerilor noastre. Dumnezeu nu se uita la părerile noastre şi vede lucruri pe care noi nu le putem vedea, deşi ele există.

S-a vorbit mult despre Dismas. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “Să nu trecem aşa de simplu peste tâlharul acesta, nici să ne ruşinăm a-l lua de dascăl, de care nu s-a ruşinat Stăpânul nostru a-l băga întâi în rai.” Sfinții Părinți, Augustin şi nenumărați alți teologi au considerat că este un adevărat martir. Până la urmă, Papa Benedict al XIV-lea a renunțat la ideea de martiriu, dar a păstrat termenul de mărturisitor. În orice caz, s-a păstrat în tradiția Bisericii această metamorfoză fantastică, dincolo de legende şi istorisiri, de exemplu în descrierile Fericitei Anne Marie Emmerich sau ale Mariei Valtorta, care nu sunt legende.

Mai e ceva. Sunt probabil zeci de mii sau sute de mii de pagini scrise în istorie despre cele şapte cuvinte ale lui Cristos pe cruce. Dumnezeu a venit în lume tocmai pentru această zi de Vinerea Mare, cea mai importantă, “Ceasul lui Cristos”. În acele momente cumplite, orice suflu era un efort inimaginabil, şi, oricum, vorbim despre cuvintele lui Cristos. Dacă unele dintre aceste cuvinte sunt în mod clar un testament pentru întreaga lume, cuvântul adresat talharului celui bun poate părea doar un detaliu reținut de evanghelişti.

Totuşi, e mai mult. Acel “Astăzi” pe care Dumnezeul făcut om îl spune este pentru noi toți. În clipa în care ne întoarcem privirea de la ce e rău în noi şi îl privim în ochi pe Cristos, primim credința, “substanța realităților care nu se văd”. Credința conține participarea la viața lui Dumnezeu, deci nemurirea. Pentru tâlharul cel bun era vorba de câteva ore. Dar pentru fiecare dintre noi, credința dă startul unui “Astăzi” real, chiar dacă vom muri peste zece sau cincizeci de ani. Cristos e în afara timpului, mai precis deasupra timplui, el care a spus evreilor în Ioan 8: “Înainte ca Abraham să fie, Eu sunt”.

Orice suferință din viață se deschide la un moment dat spre un Prezent continuu, “Astăzi”, pronunțat de Cristos, care se adresează tuturor, dar în acelaşi timp fiecăruia, ca şi cum am fi singuri pe lume. Cristos, Dumnezeu, vorbea în orice clipă din prezentul său, El vedea de pe muntele Fericirilor că “fericiți sunt cei ce plâng, căci vor fi mângâiați”. Noi vedem doar lacrimile, El vede şi mângâierea, pentru că privirea sa traversează timpul.

Tocmai acolo sau tocmai atunci când nu ne aşteptăm să îl auzim pe Cristos, putem să îl auzim, pentru că acel Astăzi al lui cuprinde toată lărgimea şi adâncimea vieților noastre, care ni se par infinite, dar nu sunt deloc infinite în fața lui Dumnezeu. Prezentul relației cu El este prezentul spre care trebuie să tindem. Odată ce am găsit acest lucru, cel mai important, toate celelalte nu mai sunt atât de importante şi se trăiesc din interior, ca un drum spre o lumină deja aprinsă în întuneric.