Steaua din largul mării

Admiră și însușește-ți toate frumusețile lumii, răspândite în jurul tău. Străduindu-te neîndemânatic să le așezi în pagini imperfecte, fă-le să se înalțe ca o laudă smerită până la Dumnezeu. Urmează cărarea întortocheată sau dreaptă pe care ți-a trasat-o Dumnezeu, nu părăsi această cale a ta, oricum ar fi ea. Trăiește din plin aventura, cu inima plină de bucurie, dar atunci când va sosi ceasul să treci la singura aventură autentică, darul total lui Dumnezeu, acceptă. Numai Dumnezeu contează. Numai lumina și Iubirea Sa pot mulțumi și umple biata noastră inimă omenească, prea mare pentru lumea care o înconjoară.

*

Noi nu înțelegem nimic din nimic. Există tot atâta mister în creșterea unui bob de grâu ca în traiectoria stelelor. Dar ceea ce știm bine e că noi suntem singurii care pot iubi și, de aceea, cela mai mic dintre oameni este mai mare decât toate lumile împreună.

*

Atunci când, în fața mării, a deșertului sau a unei nopți înstelate ne simțim inima plină de iubire neîmplinită, ne mângâie gândul că vom găsi dincolo ceva mai frumos, mai vast, ceva pe măsura sufletului nostru, care va umple această dorință imensă de fericire, care reprezintă suferința și măreția noastră ca oameni.

*

Ne putem închipui splendoarea lumii de dincolo pornind de la ceea ce vedem în lumea noastră. Un chip, un trup desăvârșit de femeie, o melodie care ne atinge fiecare fibră a ființei noastre, un cal de curse, entuziasmul resimțit la schi sau la surf, simțămțntul de împlinire trupească pe care ni-l dau marea sau deșertul, plăcerea unui efort sau a unei lucrări terminate, o pagină, un tablou, o statuie care trezește în noi un ecou secret, sufletul limpede al unei fete sau al unui călugăr, toate acestea care sunt frumusețea lumii, bucuria sau exaltarea noastră, toate acestea pe care le putem iubi pentru infima oglindire a lui Dumnezeu pe care o recunoaștem în ele, toate acestea nu sunt decât putregai în comparație cu frumusețea care va fi a noastră și pentru care suntem făcuți.