Timpul care nu există (decât pentru tine)

Filosoful George Barkley se întreba prin anii 1600: “Oare un copac face zgomot când cade, dacă nu e nimeni să-l audă?” Întrebarea lui a iscat discuții și păreri diferite. Cei care au luat în considerare că sunetul este senzația produsă în ureche de vibrația aerului au fost nevoiți să recunoască că răspunsul este nu. Pe de altă parte, cei care susțin că sunetul e o simplă undă, care nu are nevoie de un receptor ca să-și dovedească existența, au insistat că răspunsul era da. 

Când mă gândesc la conceptul de timp, am aceeași dilemă ca cei din experimentul de mai sus. Este timpul o riglă fidelă și egală pentru toată lumea sau depinde de cel care îl experimentează? Cât de reală e această unitate de măsură a succesiunii evenimentelor? Există timpul cu adevărat? 

Pe de o parte, avem ritmicitatea zilei și a nopții și anotimpurile care se succed, fără eroare, unele altora. Mâinile mele care se ridează, corpul care funcționează mai greoi și firele albe care îmi confirmă că, fără îndoială, timpul a trecut peste mine. Avem bătăile inimii care măsoară, ca un secundar neobosit, întreaga noastră existență. Avem amintirile trecutului și speranțele viitorului. Toate îmi confirmă că timpul există și continuă să meargă cadențat înainte. 

De cealaltă parte, ce legătură am cu timpul dinaintea nașterii mele și cu cel după ce nu o să mai fiu? Dacă nu sunt aici să-l experimentez, acel timp ar putea foarte bine să nu existe pentru mine. Și de ce orele nu sunt egale unele cu altele? O oră petrecută, copil fiind, în timpul unei lecții plictisitoare nu e egală cu o oră de râsete și voie bună la o masă cu prietenii. Minutele trec extrem de greu când bați pasul în sala de așteptare a spitalului, dar par că zboară atunci când te grăbești să predai o lucrare la timp. Secunda în care ți-ai văzut copilul căzând și lovindu-se pare o scena agonizantă și lentă, dar nici nu-ți dai seama când au trecut două ore dintr-un film care te-a captivat. 

Dacă timpul depinde de contextul, percepția și emoția noastră, se poate considera că el nu există, sau cel puțin nu există la fel pentru fiecare dintre noi. 

Am încercat de multe ori să forțez timpul să se supună dorințelor mele, să treacă mai repede sau mai greu, ca să prelungesc un moment plăcut sau să ajung mai repede acolo unde îmi doream. Dar măsura timpului este sufletul meu, al momentul în care mă aflu și al capacităților mele; pentru toate există o vreme și orice lucru de sub ceruri își are timpul lui. 

Când anxietatea crește, când mă întreb: oare ce fac cu timpul meu, cu viața mea?, cuvintele Eclesiastului mă liniștesc. Le citesc ca pe un un poem, versuri despre schimbare, ca o condiție esențială a vieții, dar și despre acceptarea momentului în care suntem:

 

un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri

    un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge

 

un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca

    un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi

 

un timp pentru a jeli şi un timp pentru a râde

    un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa

 

un timp pentru a arunca cu pietre şi un timp pentru a strânge pietre

    un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a fi departe de îmbrăţişări

 

un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî

    un timp pentru război şi un timp pentru pace.

 

Oricare ar fi timpul tău, nu uita că este cel potrivit!

Copyright © | All rights reserved | Powered by wplancer.ro