
Timpul îngăduit
… O clipă … „ein Augenblick” (în limba germană) – cam tot atâta cât durează să-nchizi ochii: o fracțiune de secundă, … o clipită! Dar dacă reușești să surprinzi că acea fracțiune de secundă este un dar al timpului care ți-a fost acordat pentru ceva anume, atunci ai un punct de plecare sănătos: prezentul, ca privire a lui Dumnezeu, care ne îngăduie![1]
Din perspectiva unei zile, clipa poate trece neobservată. Întrucât trăim sub presiunea reacțiilor rapide, avem nevoie de concentrare ca formă constantă în relațiile cu ceilalți. Obișnuiam să mă gândesc că trebuie să avem tot timpul „garda sus”, ca în box. Dar odată, că obosim repede și în al doilea rând, nu ajungem să fim noi înșine: relaxarea zâmbetului destins rămâne un simplu deziderat … unde mai pui că încruntarea noastră întunecă lumea din jur, a furtună!
Limba română – prin bogăția ei de nuanțe, ne pune în încurcătură de la bun început în privința privitului. A privi – privire poate însemna multe. De la „a vedea” (ce bucurie pentru un miop, o pereche de ochelari!), la „a (se) uita” (reflexivul curiozității noastre care e regăsit introspectiv în oglindă, dar și uitarea ca vină și uneori salvare a noastră, sau ce găsim atunci când pierdem – selectiv sau involuntar, memoria), la „a căuta” care a dat „căutătură” (ca atitudine „din privire” față de cele din jur) … Dar privirea, în limba română nu se oprește la optică, ci își caută sensuri și în afara fizicii – căci o regăsim având conotații morale și teologice profunde atunci când spunem „ce mă privește pe mine cutare lucru?” sau când recunoaștem că „e Cineva care ne privește, în fiecare clipă!” …
Legătura între privire și timp nu e ușor de realizat, nu se face … la prima vedere (sic!). Poate că o ieșire în natură, o zi de concediu – ne poate întoarce privirea asupra clipei, dacă ne întrebăm cum o trăim, cum ne bucurăm de ea, în context de-a dreptul filosofic: „CINE SUNT EU?”, „LA CE PRIVESC EU?”, „CUM PRIVESC EU LUMEA DIN JUR?” … „CE FAC EU CU TIMPUL CARE MI-E ÎNGĂDUIT?”
Să ne întoarcem la serviciu? Nu încă. Ar mai fi nevoie de o scurtă analiză a egoismului (în forma lui de selfism[2]), care se manifestă – culme a contradicției! – ca o precondiție a împărțirii (sharing[3]-ului): împart imagini sau cuvinte ale altora … Izolarea bolnavă în care ne aruncă repetarea la infinit a ciclului operațiunii de selfie-sharing, combinată cu orgoliul ultimului cuvânt … ne aduc în situația de dependență critică față de spațiul virtual. O inflație de fotografi și filosofi care aleargă fiecare – după clipa lui de nemurire.
Iar publicitatea ne povestește insistent, cum că nu avem motive să ne grăbim, când e vorba de egoism: toată lumea din cercul nostru primește minute „gratuite” (deci am ajuns să dăruim timp!), doar dacă acceptăm (la schimb) să uităm de noi înșine, într-o altă dimensiune a fizicii, dincolo de realitatea vieții noastre: anume … în virtual! Riscăm să rămânem agățați de virtualitate, cu nasul în telefoanele inteligente? În ce măsură tehnologia ne izolează sau ne unește cu ceilalți? Dacă mă arăt prea fericit – ce va zice Șeful? Unde a rămas întâlnirea de la amandină …?
Uite că am ajuns să dezbatem și despre serviciu, subiectul acestui număr al revistei de spiritualitate online „Cu timp și fără timp” – după ce am trecut printr-o scurtă analiză a privirii, a timpului, a egoismului si falselor prietenii din lumea socialului-virtual al Facebook-ului. Ne oprim (îngreunați) cu acest bagaj, în realitatea presiunilor de zi cu zi, în care fiecare stă lipit de smartphone-ul său, neridicându-se din fața stației de lucru – pe care deja mulți o avem conectată la o bucățică de nor[4], într-o eră a digitalului pe care fiecare o trăim după vârsta și puterea sa de adaptare[5].
Unde încape timp de mulțumire, între două task-uri[6]?
Unde încape timp de mulțumire sau de analiză temeinică și evaluare a lucrului bine făcut, între două proiecte?
Unde încape timp de mulțumire, după fiecare salariu pe care-l primești la timp?
Înghesuiți între două mailuri, mereu cu pretenția de a avea ultimul cuvânt, uităm ceea ce e important – să zâmbim.
Nu cred că timpul este ceea ce ne lipsește, ci zâmbetul – ce-și are izvorul în înțelegerea cu totul specială a prezentului, ca liniște și siguranță pe care o primim în conștiința inimii, că Bunul Dumnezeu ne îngăduie, privindu-ne cu dragoste pe fiecare în parte, cunoscându-ne pe nume pe fiecare dintre noi … Iar bunătatea Lui – ne face să reconsiderăm răutățile și nerecunoștința noastră. Să începem dar, prin a-i cunoaște pe numele mic pe toți colegii noștri de serviciu – iată un început de drum, posibil …
________________________________________________
[1] Monseniorul Vladimir Ghika, „Gânduri pentru fiecare zi” – vezi gândul din 16 octombrie: „Este oare altceva prezentul decât privirea lui Dumnezeu?”
[2] Selfism-ul e un cuvânt conjunctural, folosit aici ca derivat al ”selfie”-ului, care înseamnă un gest (aproape) narcisist al portretului fotografic în diferite conjuncturi (decoruri).
[3] Sharing-ul se traduce prin ”(bucuria) de a împărți”, este un cuvânt profund religios – prin care reacționez în mediul virtual, împărțind cu ceilalți participanți vești, informații, impresii, trăiri, păreri, sau opiniile …altora, pentru propria stimă-de-sine, pentru confirmarea sine-lui! Se mulează perfect pe vorba românului ”Ați auzit-o pe asta?”
[4] Cloud computing – e atunci când informatia pe care o lucrăm, e stocată pe un server extern …
[5] Vezi un articol interesant aici – despre lumea online-ului, care s-ar împărți în IMIGRANȚI DIGITALI (cei care au fost nevoiți să învețe ca adulți lecția despre Revoluția Internetului), PIONIERI DIGITALI (cei care au crescut învățând treptat, fiecare tehnologie nou-apărută) și în fine – NATIVII DIGITALI (cei care nu au cunoscut nimic în afara lumii digitale …)
[6] Task-ul este unitatea de măsură a unui proiect mai complex – acea cărămidă pe care trebuie să o ridic la nivelul zidului pe care-l construiesc. În limba română avem ”sarcină”, ”treabă” … de îndeplinit. Ceea ce trebuie să faci, pentru că știi sau ți se spune să faci.