Un zâmbet şi-o floare

Mă uitam azi pe Facebook la un share trimis de Luca, băiatul meu. Erau vreo 5-6 poze cu copii din ţări sărace, iar dedesubt comentariul: „No clothes, no cell-phones, no expensive toys. And yet, look at their smiles! They are happy! What have we done wrong?” (N-au haine, n-au telefoane mobile, n-au jucării scumpe. Dar ce zâmbete! Sunt fericiţi! Noi – unde am greşit?)

Da, avea dreptate: copiii ăia plesneau de fericire. Noi de ce nu suntem aşa? Întrebarea a început să mă intrige. Într-adevăr, noi, copiii noştri, de ce nu zâmbim aşa, cu atâta gratuitate? Unde ni s-a dus bucuria? Ne târâm prin zile, mereu năuci, mereu în priză, tot cu gândul la următoarea grijă, la următorul proiect, când cele dinainte nici n-au apucat să se încheie.

M-am uitat mai atent la copiii din poze: o fetiţă stătea pe pământul gol, desculţă, cu un căţel în braţe. Un băieţaş se băgase aproape cu totul într-o găleată cu apă pe care mama o pusese lângă coliba lor. Pe fundal, dealuri terasate, cu nişte orezării superbe, de un verde bătând în albastru. În altă poză, o fată desena cu o scoică pe nisip. Imaginile aveau toate un numitor comun: aceşti copii erau aproape de natură, trăiau în natură. Şi erau fericiţi.

Cum te face natura fericit?…

Noi – trăim în societatea de consum. Cum îi spune şi numele, această societate poartă în sine ideea (şi transmite mesajul) că fericirea vine prin consum; că dacă vrei să fii fericit, trebuie să consumi. Şi, ca să se poată perpetua, ca să-şi asigure consumatorii care să-i cumpere mereu produsele, societatea de consum caută să-ţi inspire mereu noi şi noi dorinţe. Or, copiii din poze (care chiar erau fericiţi) trăiau în societatea… o vom numi: „de ne-consum”. Erau săraci. Nu aveau ce să consume. Existenţa lor nu era scandată de succesiunea rapidă a unor dorinţe impuse („vreau haine de firmă, vreau în club cu prietenii, vreau freză din aia jumate roz jumate verde” etc.). Viaţa lor era naturală, în acord nu cu ritmurile urbane, ci cu derularea ciclurilor cosmice.

Şi de ce te-ar face asta fericit? Din cel puţin două motive. Unu: ne-am născut, ca specie, în mediul natural, iar principala caracteristică a naturii este nu aceea de a se îmbuiba, ci de a se hrăni atât cât să poată da ceva de la ea, să poată da mai departe ce e bun, să asigure continuitatea vieţii. Aceasta este raţiunea de a fi – şi fericirea, dacă putem spune aşa – a sistemelor naturale.

Apoi, prin alternanţa sa între activitate şi repaos, mediul natural induce contemplarea. Contemplând, nu numai că începi să înţelegi esenţa lucrurilor din afara ta, ci prind şi să urce izvoare limpezi dinăuntrul tău. Şi deodată totul se rotunjeşte – te vezi pe tine însuţi ca pe o făptură în inima universului: nu singur, nu străin, nu zdrobit de soartă, ci frate şi prieten, fără teamă, împăcat, împlinit.

Asta mi-au spus mie fotografiile acelea de copii fericiţi. Şi, parcă într-un fel de confirmare, mi-a revenit în gând o întâmplare citită cu o zi înainte. Un profesor dintr-o şcoală franceză îşi întreabă elevii de clasa a II-a ce e fericirea. Toţi dau acelaşi răspuns: fericirea e să ai ce-ţi doreşti. Un singur copil nu e de acord. El le explică celorlalţi că nu poate fi aşa, pentru că după ce ţi-ai împlinit o dorință, vine alta, şi iar nu eşti fericit. Profesorul observă cu uimire că răspunsul acestui copil ajunge să-i convingă pe toţi. „Bine, dar atunci ce e fericirea?” – îl întreabă el pe acest din urmă copil. Băiatul stă un pic pe gânduri, apoi spune: „Eu cred că fericirea e mulţumirea că exişti pe lume.”

Biserica vorbeşte despre cea dintâi chemare pe care Dumnezeu o adresează omului: chemarea la viaţă, la existenţă. Este o chemare universală, pe care omul o împărtăşeşte cu toate celelalte creaturi. Şi aşa cum fiecare trebuinţă este însoţită, în satisfacerea ei, de o stare de bine (ne face plăcere o masă hrănitoare, ne simţim excelent după un somn bun), la fel Dumnezeu a sădit în noi, odată cu chemarea la viaţă, şi fericirea care se naşte din urmarea ei. Şi astfel, un om care trăieşte aproape de natură, în armonie cu Creaţia, va fi fericit pur şi simplu pentru că e părtaş la această imensă revărsare de viaţă, de fiinţă, de existenţă la care şi el a fost chemat. E fericit pentru că viaţa lui şi chemarea lui îşi corespund.

 

O lume artificială, clădită pe dorinţe artificial induse,  nu ne poate da aceeaşi bucurie pentru că lumea artificială conţine o minciună. În ea, omul tinde să se considere creator, uitând că este (şi / mai întâi) creatură. „Am ajuns atât de departe cu progresul ştiinţei – spunea un personaj dintr-o anecdotă, un savant care voia să se ia la întrecere cu Dumnezeu –, încât pot crea un om de la zero!” „Bine, haide, să vedem”, îi răspunde Dumnezeu binevoitor. Atunci savantul se apleacă, ia un pumn de ţărână şi dă să facă omul promis. „A, nu!, ripostează Dumnezeu. Pământul eu l-am făcut!”

Aici e minciuna lumii artificiale: caută să ni-l ascundă pe Creator şi ne hrăneşte cu iluzia măgulitoare că de fapt noi suntem Creatorii, că Dumnezeu probabil nici nu există, ori e insignifiant. Dar tot practicând-o, iluzia se dovedeşte împovărătoare, pentru că ne pune pe umeri un rol prea greu pentru puterile noastre, răpindu-ne totodată gratuitatea – gratuitatea Celui care ne-a chemat la existenţă din pura Sa iubire.

Natura, în schimb, nu face aşa. Natura nu ne răpeşte nimic – căci, prin toţi porii ei, natura respiră Dumnezeu. Chiar şi moartea, în sânul naturii îşi găseşte firesc locul. Omul simplu, copiii o ştiu, pentru că trăirea lor e naturală, neviciată de spaimele, trufia şi condiţionările unei lumi întoarse asupra sieşi…

Cam asta am desluşit eu din acele câteva fotografii de copii ce se bucurau de natură. Şi am mai învăţat ceva din zâmbetul lor larg, cuceritor. Ei se bucurau pentru că se ştiau priviţi. Priviţi de cineva care recunoştea faptul că ei există, şi că e bine aşa. Privirea celui din spatele camerei îi confirma în existenţa lor, în conştiinţa lor că „ei există pe lume”. Departe de a se trufi, copiii simţeau instinctiv adevărul acestui mesaj nerostit, aderau la el şi-l redau celui care-i privea, sub forma celui mai larg şi mai nevinovat zâmbet. O, de-am avea mereu în minte că aşa ne priveşte şi Dumnezeu pe noi. Cum ar arăta atunci lumea?

Copyright © | All rights reserved | Powered by wplancer.ro