
Patru intrări spre Săptămâna Sfântă
Gândul la Postul Mare provoacă multe emoții, și nu neapărat pozitive. De multe ori este asociat cu cuvântul „NU“, iar noi, prin natură suntem mai înclinați la „DA“. Cui nu-i place să mănânce ceea ce este gustos? Să facă ceea ce-i face plăcere? Să se odihnească și să nu depună niciun fel de efort? Ceea ce este ușor și plăcut, ne atrage în mod spontan, nu avem nevoie de prea mult efort pentru a-l alege. Și totusi, Postul Mare reprezintă o nebunie de renunțări, promisiuni și sacrificii. Uf, e bine că durează doar (sau atât de mult) 40 de zile, putem supraviețui cumva! Iar apoi ne întoarcem din nou la normalitate. E greu să ne placă acest Post Mare, când încă din primele zile de la începerea lui, începem să numărăm cât mai este până la sfărșit.
Cea mai mare parte a timpului Postului Mare se află deja în spatele nostru. Dacă până acum l-am trăit ca pe un strigăt de renunțări și interdicții, Săptămâna Sfântă este momentul potrivit pentru a începe să ne placă Postul Mare! Acest timp deosebit, în fiecare an, trebuie să ne inspire: pentru a reflecta asupra vieții noastre, pentru a vedea în ea prezența lui Dumnezeu, pentru a merge într-o anumită direcție de a ne lucra pe noi înșine, și nu este atât de important dacă am făcut primul pas în Miercurea Cenuşii sau în Vinerea Sfântă. Conciliul Vatican al II-lea ne oferă un scop clar: Dragi creștini, trăiţi Postul Mare astfel încât să vă pregătească pentru a sărbători misterul pascal: Cina cea de Taină, Pătimirea, Moartea și Învierea lui Cristos. Să facem totul pentru a ne putea bucura de Paște. Cum putem trăi acest timp, astfel încât să fie vestitor de bucurie și de eliberare? Iată câteva sfaturi.
- Tăcere și Cuvânt – ASCULTĂ
Una dintre caracteristicele naturii noastre umane este că ne prinde prea mult ceea ce este extern și material. Deși fizic putem trăi la viteză maximă, „neavând timp” si dând impresia că suntem foarte ocupaţi, în interior putem fi nemișcaţi, îndeplinind îndatoririle religioase doar pe plan extern. Nu ne punem întrebări, ne afectează formalismul și stagnarea internă… Suntem ca un cărbune aprins, care are nevoie continuă de aprindere și de suflare în el. Săptămâna Sfântă este un timp de o astfel de suflare, de o atingere, de o scânteie în noi. Pentru ca acest lucru să se întâmple avem nevoie de Tăcere și de Cuvânt. Dumnezeu vrea să ne spună ceva important, vreau să ne vorbească la inimă.
Liturgia acestor zile este bogată de Cuvânt și de Tăcerea (plină de expresie) lui Dumnezeu. Merită să încercăm în această săptămână să luăm o atitudine de ascultare. Şi nu mă refer numai la timpul celebrării Triduumului Pascal, ci să încercăm să menținem această ascultare în relațiile noastre zilnice cu ceilalți, în tăcerea şi ascultarea noastră în singurătate. Să încercăm, pur și simplu, să ascultăm până la capăt atunci când alții ne vorbesc, să ne ascultăm pe noi inşine (scoatem căștile din urechi), să ascultăm vocea lui Dumnezeu în noi și pentru noi. Cineva înțelept a spus odată, că problemele cu privire la perseverenţa în tăcere nu le au cei care vorbesc mult, dar cei care nu ştiu să asculte. Deci, aşa este!
- Recuperarea memoriei – REAMINTEŞTE-ŢI
Cuvântul și tăcerea în Săptămâna Sfântă ne ajută să ne „aducem aminte” de misterul Pătimirii, Morţii și Învierii lui Cristos. A-și aminti înseamnă şi a lua la cunoştință (poate puţin mai mult decât am luat deja) că Dumnezeu este Iubire, şi că tot ce s-a întâmplat în viața pământească a lui Isus, de la Întrupare pâna la Înviere, a fost pentru mine. Isus nu și-a dat viața pentru mulțimea nedefinită, ci pentru fiecare persoană în parte, pentru mine, pentru tine… Indiferent de ceea ce credem despre noi înșine, Dumnezeu ne spune cine suntem pentru El, cât de mult ne iubește, că iubirea Lui este fără limite, până la sfârșit. Cât de des ne gândim la asta?
- Post şi renunţare – CAUTĂ CEEA CE DUMNEZEU VREA DE LA TINE!
Dacă vrem să renunțăm la ceva ce ne place, e important să nu o facem doar de dragul de a renunța. În primul rând trebuie să examinăm care este problema noastră reală, slăbiciunea, păcatul, captivitatea noastră, idolii, plăcerile, care ne ţin blocați în această capcană. Sensul postului este, de asemenea, recunoașterea aspectelor cărora trebuie să le spunem NU, și căror provocări și inspirații trebuie să ne deschidem. NU-urile noastre întotdeauna trebuie să fie din cauza unor DA-uri. Dacă lăsăm ceva, e pentru a alege pe deplin ceea ce este bun și frumos. Totul începe cu decizia, iar deciziile cele mai durabile, cele mai puternice, sunt acelea care aleg iubirea cea „mai mare“, ceva mai bun, mai frumos. Acest „mai bine”, ne motivează cu adevărat. Apoi, trebuie să-L implorăm pe Domnul să ne dea harul său şi să ne elibereze de aceste slăbiciuni ale noastre, ca să fim mai buni ca oameni şi mai liberi ca fii ai lui Dumnezeu.
- Deschide ochii – IEŞI DIN TINE ÎNSUȚI
Când vom merge la Calea Crucii, privind la Isus, să ne întrebăm despre suferința noastră, neputința și slăbiciunea noastră. Ce facem cu ele? Cum le trăim? Poate în jurul nostru trece Cristos scuipat, căzut, lipsit de speranță? Ce trebuie să fac pentru el?
Dacă dorim să facem caritate, în primul rând ar fi bine să ne uităm în jurul nostru. Nu trebuie să mutăm munții. E suficient dacă-i vedem mai întâi pe cei care trăiesc lângă noi sau cu noi. Cui Îl putem duce pe Dumnezeu? Uneori, cel mai mare dar este o simplă prezență umană. Dacă avem ceva la care să renunțăm şi ceva de dăruit, acesta ar putea să fie timpul nostru, zâmbetul sau tăria oferită celor care au mai puțină.
Să facem tot ce ne stă în putință pentru a ne bucura de Paște, și fie ca bucuria noastră să fie deplină, cu ajutorul harului Domnului!