
Leave no man behind. Despre ȋntârzieri, orbire şi regǎsire
Sunt lucruri care se repetǎ ȋn viațǎ şi care ne provoacǎ de fiecare datǎ. Cum sunt ȋntârzierile şi dead-line-urile. Putem sǎ vedem ȋn ȋntârzieri şi presiuni legate de timp nu doar un fapt care trebuie rezolvat prin strategii de organizare, ci şi un fapt care ne provoacǎ sǎ luǎm o atitudine ȋn fața vieții. Stresul şi presiunea timpului sunt ca o capsulǎ care apare şi care ne ȋnconjoarǎ de peste tot, şi care se sparge la finalul acțiunii, dar capsula se poate sparge şi mai devreme dacǎ ȋnvǎțǎm cum sǎ ieşim din ea.
Strategiile de ieşire din presiunea ȋntârzierii sunt foarte diferite, şi iatǎ douǎ extreme. Tin minte cǎ vǎzusem prin anii 2000 un actor care vorbea despre viața lui, şi la un moment dar spunea cǎ şi-a fǎcut o regulǎ interioarǎ, anume cǎ a renunțat sǎ mai fugǎ. Dupǎ troleu, dupǎ culoarea de la semafor. “Nu fug Domne”. Mi-a rǎmas ȋn minte acest cuvânt. Dar nu cred cǎ putem face o regulǎ din asta. Uneori, chiar trebuie sǎ fugi.
Pe de altǎ parte, la o discuție cu un episcop, la un moment dat mǎ plângeam cǎ e prea mult trafic şi prea multǎ obosealǎ zilnicǎ. Mi-a spus simplu “Pǎi, suntem aici ca sǎ fim uzați, nu?” Este o altǎ perspectivǎ: Isus a definit Biserica prin “Mergeți, predicând”. Nu a zis “Mergeți, mai beți câte o cafea, pânǎ ce voi veni”. În esențǎ, da, nu trebuie sǎ ne temem de uzurǎ. Acelaşi lucru spunea un prieten belgian, un om educat şi mereu amuzant: “Nimeni nu a zis cǎ trebuie sǎ murim sǎnǎtoşi”. Si atunci nu e o soluție greşitǎ dacǎ alergǎm şi ne epuizǎm zilnic pânǎ la limita puterilor. Este şi asta o strategie.
Da, trebuie sǎ facem tot ce ne stǎ ȋn putințǎ pentru a le rezolva pe toate, dar trebuie sǎ ne gǎsim şi pacea interioarǎ. Dincolo de asta, capsulele de stres care ȋnsoțesc fiecare ȋntârziere sunt, cum spuneam la ȋnceput, o ocazie. Eşti blocat ȋn acea capsulǎ pânǎ când ȋți dai seama de o regulǎ interioarǎ, a ta, care ȋți permite apoi sǎ ştii cum ieşi din toate capsulele de stres.
Iar eu am aici, legat de ȋntârzieri, o problemǎ şi o observație şi apoi un fel de regulǎ care s-a nǎscut ȋn timp. Tin minte, de atâtea ori, de zeci, de sute de ori, acele momente ȋn care ȋmi vorbeşte cineva şi sunt obligat sǎ spun “Îmi pare rǎu, mǎ grǎbesc”. A devenit cumva obsesivǎ senzația asta de trecere printre oameni, printre priviri, cu sloganul “Sunt ȋn ȋntârziere”. Si atunci mǎ enervez, pe trafic, pe lumea asta care ne furǎ timpul.
Oricum, sunt aceste priviri printre care cǎlǎtorim, fǎrǎ sǎ ne oprim. Iatǎ lucrul care mǎ doare, legat de presiuni şi timp.
În filmul Heat, cu Pacino şi DeNiro, e acea discuție ȋntre cei doi actori, iar Pacino, polițistul, spune “am un vis, recurent, cu oameni morți care stau la o masǎ. Sunt toți cei pe care nu i-am salvat, pentru cǎ am ajuns prea târziu, ei stau toți cu ochii mari, goi, ca nişte mingi de biliard eightball, şi se uitǎ la mine ȋn tǎcere”. Sigur, e o metaforǎ ȋntr-un film cu un polițist. Dar ea vorbeşte despre experiența mea: trecem printre oameni cu mâna ȋntinsǎ şi ȋi lǎsǎm ȋntr-un fel sǎ moarǎ, cu ochii larg deschişi, pentru ca noi avem o mare treaba undeva. Polițistul trebuia sǎ ajungǎ la timp. Noi, trebuie doar sǎ ne oprim. Dacǎ lumea ar dura doar o zi, nu asta ar fi durerea cea mare, cǎ am lasat ȋn urma noastrǎ ȋntrebari, priviri, destǎinuiri, ȋn timp ce noi alergam disperați având ca singur prieten cronometrul ?
Senzația asta apare cel mai puternic legat de copiii mei. Uneori ȋi arunc ȋn maşinǎ, repede repede, ca sǎ nu ȋntârziem la şcoala. Deşi ei vor sǎ se mai joace un minut ȋn iarbǎ sau cu zǎpada.
Si tot de la copiii mei am ȋnceput sǎ reiau panta ȋn sus. Era acum patru ani, când am fost spitalizat prima oara ȋn viațǎ pentru ceva grav. Am stat nouǎ zile, primeam pe telefon pozele cu soția şi cei doi mici. Mǎ uitam la Gabriel, de un an şi ceva. As fi dat orice, şi pijamana de pe mine, sǎ pot sǎ merg şi sǎ ȋi leg şiretul la pantofi sau sa ȋi pun haina pentru afarǎ. Acele lucruri simple, care de obicei ne enerveazǎ când ne grǎbim. Acum, tocmai acele lucruri erau comoara pe care aş fi dorit sǎ o am. Aveam doar nişte poze.
Si din acel moment, am ȋnceput sǎ nu mai fug nici eu. Sa nu mai arunc copiii ȋn maşinǎ, pentru Mǎria sa Directorul cu orarul sǎu cu tot. Fac ce pot, dar ma concentrez sǎ ȋmi dau fracțiuni de secundǎ, pentru a regǎsi acele lucruri care acum ştiu cǎ sunt comoara. Cum pui un rucsac ȋn spatele copilului. Cum ȋi aranjezi cǎciula. Etc.
Si atunci este acel “Leave no man behind” pe care ȋl spun americanii, dar ȋl practicǎ toți soldații de pe planetǎ. Si corolarul: “Leave the War behind”. Îmi dau seama tot mai mult cǎ nu putem trece printre oameni ca orbii, ceea ce se ȋntâmpla atât de des. E nevoie de o artǎ de a fi totuşi prezent, chiar şi pentru câteva secunde. Iar arta asta sigur cǎ devine o artǎ mai uşor dacǎ eşti creştin, pentru cǎ Spiritul Sfânt lucreazǎ şi merge cu noi acolo unde trebuie. Cei care trǎiesc cu Spiritul Sfânt fac minuni la acest capitol al lui “a fi prezent”.
O poveste auzitǎ: Era cineva, ȋn Franța, care ȋl ȋntâlnise pe Marie Dominique Philippe (fondatorul Comunitǎții Sfântul Ioan) ȋn uşa bazilicii din Paray le Monial, doar o salutare ȋn ȋntuneric, iar apoi dupǎ mulți ani buni l-a reȋntâlnit din nou. Pǎrintele Philippe ȋşi aducea aminte de acel moment, şi chiar de numele persoanei!
O poveste trǎitǎ: Am revǎzut acest gen de situație cu Pǎrintele Daniel Ange, un cunoscut preot francez care s-a implicat ȋn pastorala tinerilor: el venise la Caritas Bucureşti prin anii 92, cu un convoi umanitar, iar la un moment dat s-a dus sǎ se odihneascǎ un pic la prânz. Eu nu mai țineam minte, dar ȋi dusesem o pǎturǎ pentru cǎ era frig. OR ȋn august 2013, adicǎ dupǎ 30 de ani ȋn care nu m-a vǎzut, la beatificarea Monseniorului Ghika, Daniel Ange se plimba prin curtea de la Sfântul Vasile (catedrala greco-catolicǎ) şi când mǎ vede vine spre mine zicând tare, cu crucea ȋn mânǎ: “Tu! tu mi-ai adus o pǎturǎ atunci, la Caritas”! Sigur cǎ am rǎmas şocat, mai ales cǎ m-a recunoscut deşi mǎ vǎzuse doar la 16 ani. Iatǎ oameni care nu lasǎ ȋn urmǎ oameni, ȋn aceastǎ viațǎ.
Dacǎ lumea ȋn care trǎim ne transformǎ ȋn nişte orbi, oameni cu eighteballs, ei bine poate cǎ nu putem schimba lumea dar am putea sǎ ne deschidem ochii şi inima. E un antrenament, poate cǎ e antrenamentul principal al vieții. Nu reuşeşti din prima, dar cu ajutorul lui Dumnezeu progresezi repede.
Nu cumva suntem aici pentru a ne deschide ochii asupra celorlați şi asupra lui Dumnezeu? Si nu cumva Cristos, cel mai blocat, cel mai apǎsat şi ȋncǎrcat, ȋn clipele cele mai grele şi sufocante ale morții sale, ne-a vǎzut pe toți pânǎ ȋn adâncul sufletului, şi ne-a readus pe toți la firescul vieții divine? Esența vieții divine este relația. Comuniunea.
Sǎ ne luǎm timpul sǎ ne ȋntrebǎm, ȋn fiecare searǎ, ce fel de campioni vrem sǎ fim. Pentru ce competiție. Cu siguranțǎ cǎ o lume ȋn care alergǎm de dimineața pânǎ seara pentru deadline-uri este o lume care ne ȋndepǎrteazǎ de lumea lui Dumnezeu. E o lume care merge spre abis, cu tot ce ȋnseamnǎ abisul ȋn teologie. Adevǎrata tensiune, deci, adevǎrata cursǎ este ieşirea din abis, regǎsirea acelei lumi ȋn care Dumnezeu i-a pus oameni ca sǎ trǎiascǎ ȋn comuniune.
Prin urmare actorul meu avea dreptate. Nu are rost sǎ fugi. Episcppul avea şi el: suntem aici pentru a ne uza… rezistând, cu dinții, abisului care ne aspirǎ şi ne rupe unii de alții. Suntem aici pentru a reconstrui comuniunea : atunci când facem asta, abia atunci reuşim sǎ fim exact la timp.