Un bilanţ de sfârşit de an cu Sfântul Ioan al Crucii

Pe 14 decembrie Biserica îl sărbătoreşte pe sfântul Ioan al Crucii, călugăr carmelitan desculț, Doctor al Bisericii, sfântul care a descris probabil cel mai bine noaptea sufletului în drum spre Dumnezeu. De la el ne-a rămas o afirmaţie cunoscută, la care intenționez să mă refer în acest articol: „În seara vieţii tale, te voi judeca după iubire” („A la tarde, te examinaram en el amor”). Este o afirmaţie care pare, la început, o veste proastă, dar care ascunde de fapt cel puţin trei veşti bune.

Vestea proastă ar fi aceea că, deşi ştim bine că Hristos ne-a adus porunca iubirii şi a trăit-o, noi, după două mii de ani, acţionăm încă, zilnic, din motive foarte diferite de porunca iubirii. De exemplu, suntem motivaţi de perfecţionism sau de comparaţie, de invidie, de nevoia de performanţă sau de dreptate şi echitate, luate ca scop ultim. Ultimele două, bune în sine, pot deveni totuşi o lege care sufocă inima, aşa cum s-a întâmplat pentru o parte dintre fariseii din Evanghelie. Pe de altă parte, nici nu este foarte clar dacă, în tot ceea ce facem, îl iubim pe Dumnezeu sau ne iubim tot pe noi. În anumite momente, Dumnezeu ne face să ne dăm seama că iubirea poate fi destul de uşor întinată cu iubirea de sine.

Dar, cum spuneam, sunt mai multe veşti bune în această afirmaţie.

Mai întâi, o veste bună e aceea că Dumnezeu ne va judeca după iubire. Contează oare câteva fapte bune faţă de mii de alte fapte… poate nu rele dar „nu-bune”? Ei bine, un sens care apare în traducerea greacă a verbului „a judeca” înseamnă a separa, a discerne, mai concret a pune de o parte. Nu e, deci, o analiză aşa cum o facem noi azi, cu avantaje şi dezavantaje, e ceva mai simplu şi mai direct: vom fi puşi de o parte după iubire. Adică, nu facem o listă cu momentele de non-iubire. Facem doar lista cu momentele de iubire, şi asta păstrează Dumnezeu „la răboj” pentru viaţa de fericire veşnică – e o perspectivă pe care o găsim şi la sfântul Toma de Aquino.

Apoi, a doua veste bună este că facem totuşi fapte de iubire mai des decât credem. Coborând în cotidian, le faci atunci când te abţii să aprinzi televizorul după ce soţia s-a culcat, când te reţii să-l admonestezi pe adolescentul care intră în casă fără să  salute, când nu întrerupi convorbirea cu bunicul, care repetă povestea știută deja, sau încă atunci când primeşti un client care vine să ceară o semnătură la birou la ora 16 şi trei minute, deşi toţi colegii tăi au plecat deja de la ora 15. Toate acestea, pe care le-am făcut noi toţi, sunt salvarea noastră pentru examenul de la final de viaţă. Şi nu le-am făcut o dată, nici de o sută de ori, ci de mii și mii de ori.

E oare corect să fim justificaţi pentru nişte fapte bune, chiar dacă nu facem doar fapte bune într-un an sau într-o viaţă? Dacă ne gândim bine, este corect, pentru că acele momente în care nu mai aveam motivaţie decât 10 la sută, sau 97 la sută, şi am compensat cu voinţa cei 90 sau 3 la sută lipsă, sunt momentele în care, deşi a fost greu, am fost oameni compleţi. Poate am fi vrut să facem altceva, să ne uităm la un film sau să fumăm o ţigară. Dar am ales partea cu iubirea de aproapele, am ales să rămânem alături de celălalt – cel de toate zilele, cel de-o lună, cel de-acum cinci minute. Restul activităţilor le facem din mii de motive mai bune sau mai puţin bune, dar aceste motive rămân cumva incomplete pentru că sunt doar raţionale. Doar ceea ce facem şi din iubire, şi ceea ce facem completând cele 3 la sută sau 10 la sută într-un mod oarecum dureros, dar cu convingere, sunt momentele care rămân în „istoria” noastră. Clipa minunată pe care o căuta Faust, clipa care nu trece şi care rămâne în eternitate, o putem crea noi, în orice zi, atunci când spunem „sunt aici” celui de-alături care are nevoie de noi.

Așadar, e corect citatul Sfântului Ioan al Crucii: la finalul vieţii vom fi selectaţi-măsuraţi-priviţi pentru cât (şi de câte ori ) am fost prezenţi sută la sută: deci din iubire.Toate lucrurile acestea, zic eu, sunt consolatoare. Acele momente în care plimbam fetiţa de o lună prin casă, noaptea, momentele pe care nimeni nu le-a văzut şi pe care am vrea să le contorizăm totuşi, pe undeva să ne mândrim cu ele, pentru că aşa suntem învăţaţi, ei bine, se pierd? Poate că nu. Tocmai acelea rămân.

Apoi, în fine, o a treia veste bună este că, la sfârşit de an, avem ocazia  de a revedea fişierul cu activităţi. Avem ocazia de a face un scurt examen de conştiinţă şi de a vedea cât de des ne-am ocupat de orice altceva, dar nu de a avea inima deschisă spre celălalt – spre aproapele, spre Dumnezeu. Ecuaţia e simplă: nu ni se cere să facem altceva, sau ceva mai greu. Ni se cere să facem aceleaşi lucruri, dar cu inima deschisă. Știu că nu înseamnă că e uşor dacă e simplu. Dar, în simplitatea asta, există un drum nou, un nou fel de a trăi lucrurile, iar acest drum al inimii deschise are sens şi, mai mult: dă sens eforturilor şi întregii vieţi. O inimă deschisă este o inimă plină, şi aici pe pământ, dar şi sus în cer, unde adună deja comorile lui Hristos, care nu se pierd. Să avem succes, deci, pentru un nou an plin întru Domnul!

Copyright © | All rights reserved | Powered by wplancer.ro